Duruitoarea Veche

Duruitoarea Veche este un sat frumos, așezat într-un loc pitoresc, relief de colină și șes, înconjurat de stânci milenare și lacul de acumulare Costești Stânca. Denumirea, după cum costată mai mulți savanți, printre care și Anatol Eremia, reproduce termenul eutopic duruitoare, format cu sufixul –(i)toare de la verbul - a durui- a face zgomot. Astfel s-a numit la început valea și pârăul cu praguri stâncoase din apropierea localității. Apelativul duruitoare e cunoscut în limba noastră cu sensurile loc îngust în albia unui râuleț, unde apa prin curgerea sa rapidă face zgomot, prag în albia unei ape curgătoare, cascadă. Localnicii au numit acest râuleț Duruita, pentru că apa curge printre stânci și face zgomot. Legendele spun, că și denumirea satului provine de la acest râuleț Duruita care multe secole s-a revărsat în râul Ciuhur, afluent al Prutului. Barajul de la Costești- Stânca  edificat în anii ʼ70 ai secolului XX a modificat peisajul natural din lunca Prutului pentru mai multe sate, inclusiv și cel de la Duruitoarea Veche. Râul Ciuhur s-a revărsat pentru totdeauna în apele Prutului. Localnicii, dar și mulți dintre cei care vizitează acest colț al naturii sunt încântați de ceea ce văd, și descoperă, astfel aștern pe hârtie multe gânduri frumoase. Astfel au luat naștere mai multe legende despre satul Duruitoarea. Cea mai veche care a circulat din generație în generație este cea pe care o știe mic și mare. Se zice că demult tare demult de asupra stâncii era o salbă de izvoare și iazuri. Iată că o șuviță de apă mai îndrăzneață și-a făcut drum și a ajuns pe vârful stâncii. Aici își continua calea printre pietrele mai mari, mai mici până s-a format un pârău, care cu timpul a crescut și s-a prefăcut într-un râuleț. Apa, în curgerea ei, se strecura printre pietrele aflate la distanțe, unele mai sus, altele mai jos și astfel, când curgea, producea un zgomot. Localnicii au numit râulețul Duruita, iar de la acest nume se presupune că a provenit și denumirea satului Duruitoarea.

Lângă Duruitoarea Veche, în partea de est, în șirul de stânci din toltre calcaroase la o înălțime de 33 de metri  de la nivelul satului se află un monument arheologic de o valoare unică - o grotă care are vârsta de peste 300 de mii de ani,  considerată cea mai veche din spațiul nostru. Milenii de-a rândul grota  le-a servit băștinașilor ca adăpost, scut și apărare. Când hoardele de huni, tătari, otomani urcau pe Prut în sus, localnicii se retrăgeau în grotă și își pregăteau armele  (pietre, sulițe, topoare). Când jafurile, războaiele s-au mai potolit băștinașii au coborât la gura Ciuhurului, stabilindu-se cu traiul, formând satul de o rară frumusețe. Localitatea a fost atestată documentar abia în 1755, când în drum spre Constantinopol făcu popas  aici un ambasador polonez.       

În anul 1772 Duruitoarea apare pe harta generalului rus Baner. În 1817 Duruitoarea avea 26 de curți, iar în 1830 dispunea de 38 de case țărănești și 2 curți ale mazililor. În 1835 moșia satului Duruitoarea trecu în posesia Mănăstirii Păscăuți, județul Botoșani. Trei familii din sat aveau cetățenie austriacă, numărul curților țărănești se ridica la 50. Ioan Cuzmiță, boiernaș avea pământuri mănoase în valea pârăului Duruita și peste Ciuhur. În lista localităților din Imperiul Rus, întocmită în 1859 și publicată la Sankt-Petersburg în 1861 Duruitoarea de pe Ciuhur e prezentată ca sat mănăstiresc cu 64 de case (140 de bărbați și 151 de femei). Se afla sub ocrotirea satului Zăbriceni. Mai târziu o parte din moșia satului Duruitoarea, 1.053 desetine de pământ, trec în posesia Patriarhiei, restul sunt luate de ministerul rus al proprietății de stat și date pe o perioadă de 6 ani în arendă boierului D. Flendor pentru 4.000 de ruble de argint anual.

Scriitorul Zamfir Arbore îi face acestei vetre strămoșești următoarea descriere: „Duruitoarea, sat în județul Bălți, așezat în valea Hîrleca, între Prut și satul Mălăiești. Face parte din volosti Zăbriceni. Are 85 de case de țărani români. Este proprietatea Mănăstirii Păscăuți, care posedă aici 1.038 deseatini, iar țăranii au 675 deseatini pământ de împroprietărire. Satul are o biserică cu hramul Sf. Mihail, școală cu o clasă unde se învață numai rusește, deși țăranii nu vorbesc această limbă” (Dicționarul geografic al Basarabiei. București. 1904).

În Duruitoarea  au rezistat în timp două clădiri seculare. Una este cea în care  multe decenii a funcționat școala primară. Din documentele timpului aflăm, că în anul 1864 în Basarabia au fost înființate școli sătești de un an și de doi ani pentru instruirea copiilor din spațiul rural. Pe lângă școlile de stat apar și cele private. În anul 1892 în Duruitoarea Veche activa o școală parohială de o clasă. Patronul ei era nobilul Gheorghe Precup. Patriarhia investea anual pentru buna funcționare a școlii 720 de ruble. La 1 decembrie 1901 aici este numit învățător Gavril Hagacevschi din satul Danu. La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX se deschid școli de meserii, în care elevii studiau profesii de tâmplar, strungar, fierar. Se deschid și școli agricole. În anul 1912 în locul școlilor orășenești se deschid școli superioare primare cu durata de patru ani. Multe dintre aceste școli și-au continuat activitatea și între anii 1918 până-n 1940. În 1933 în Duruitoarea Veche funcționa o școală primară. Învățători aici erau Gheorghe Săul, Eleonora și Eudochia Buzdugan. Școala era frecventată de 90 de copii din cei peste 130 de copii de vârstă școlară. Printre primii învățători la școala primară din Duruitoarea până în anul 1940 a fost și Vasile Chetraru. Familia Dumnealui a fost respectată de tot satul. Cea mai mare bucurie pe care o avea acest învățător, dar și director al școlii, era atunci când  putea să-i ajute pe oameni.

În 1940 s-a refugiat cu familia peste Prut, dar dorul de baștină mereu l-a purtat în inimă. A vizitat Duruitoarea de mai multe ori în 1952, 1958, 1980 și a fost la Podul cu flori. A venit cu copiii Viorica și feciorul Dumitru și le-a arătat satul bunicilor, străbunicilor, apoi a venit și cu nepoțelele Monica și Cristina. Monica s-a stabilit în SUA, iar Cristina la Iași. Ambele au îmbrățișat meseria nobilă de medic. Localnicii mai în vârstă își aminteau des de izvorul lui Chetraru. De fapt în Duruitoarea Veche pe timpuri au fost săpate mai multe izvoare, iar numele lor au completat micro toponimia satului. Locuitorii, oameni buni, în semn de respect, prețuire pentru fostul învățător Vasile Chetraru, mulți ani au purtat de grijă acestui izvor, pe care l-a făcut bunicul lui.

O activitate îndelungată, cu succes au avut-o doi învățători care au rămas în memoria multor generații de copii din Duruitoarea. Vasile Mereuță, director și învățătorul Efim Gherman (Haim Ițcovici). Clădirea școlii datează din secolul al XIX. Pereții groși, podeaua din lemn trainic de stejar, ușile mari, podul înalt... Totul e ca odinioară.  Cu anii numărul de copii era mereu în descreștere, ceea a ce dus la închiderea școlii primare. În prezent copiii din Duruitoarea studiază la Liceul Teoretic ”Silvian Lucaci” din or. Costești, liceu modern, dotat cu tehnologii moderne și cadre didactice înalt calificate.  În clădirea fostei școli primare mulți ani a funcționat primăria, oficiul poștal, biblioteca, dar valoarea adevărată și-a recăpătat-o odată cu inaugurarea muzeului satului, iar mai apoi a complexului turistic, care a devenit un loc de popas captivant și cognitiv pentru cei care vin să viziteze aceste locuri. Se bucură băștinașii că aici din nou răsună vocile copiilor, care frecventează un cerc de pictură pe sticlă , avându-l ca profesor pe meșterul popular, pictorul Sergiu Briceag.

   O altă clădire- carte de vizită a satului Duruitoarea Veche este biserica. În Dicționarul enciclopedic volumul III „Bisericile Basarabiei”, Chișinău 2018 găsim date importante despre biserica din satul Duruitoarea Veche cu hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril”.  A fost construită de către săteni în anul 1806. Era din lemn, lipită din lut, acoperită cu paie. Biserica de piatră a fost construită pe locul celei vechi în anul 1848 cu sârguința preotului Teodor Constantin Onufrievici și a enoriașilor. Construcția are formă de cruce. A fost sfințită în ziua de 8 noiembrie 1848. Din alte surse mai aflăm că biserica din satul Duruitoarea a fost construită din mijloacele bănești ale Mănăstirii Păpăuți. Are compartimentare tradițională: pridvor, pronaos, naos și altar. Clopotnița pătrată, cu acoperișul piramidal se află de asupra pronaosului. Naosul cubiform are acoperiș în două ape, iar de asupra se înalță un tambur octogonal cu cupola în formă de bulb.

Reparații capitale au fost efectuate în anii 1868,1901,1921 și în 1941.

În perioada sovietică biserica a fost închisă din 1962 până-n 1989. La începutul anilor 90 a fost efectuată o reparație capitală. Chiar dacă nu a funcționat s-au păstrat multe icoane și obiecte bisericești vechi. Din obiectele de cult, de menționat iconostasul din lemn de stejar, cumpărat de către enoriași și instalat în anul 1921și două icoane vechi ” Fecioara Maria” ( 1935) și ” Sfântul Arhanghel Mihail”( 1937). Cu anii s-au perindat mulți preoți, care au rămas în istoria satului. Cea mai longevivă activitate a avut-o Gheorghe Benea parohul bisericii ”Sf. Arhangheli Mihail și Gavril” (1940-1941; 1944-1962) Gheorghe Ioan Benea s-a născut în 1909 în satul Văratic, raionul Râșcani. În anii 1922-1931 a studiat la Seminarul Teologic din Edineț, iar în 1931-1936 - la Universitatea din Cernăuți, facultatea teologie. Parohii anterioare: 1936-1940 - Nicolaevca, județul Bălți, 1940-1941 - Duruitoarea, județul Bălți, 1941-1943 - Nicolaevca, raionul Sângerei, 1943-1944 - Mălăești, județul Bălți. În 1944 revine la Duruitoarea, unde va fi paroh al bisericii până în anul 1962, când biserica a fost închisă. A decedat în anul 1973.

Gheorghe Ioan Benea s-a născut în 1909 în satul Văratic, raionul Râșcani. În anii 1922-1931 a studiat la Seminarul Teologic din Edineț, iar în 1931-1936 - la Universitatea din Cernăuți, facultatea teologie. Parohii anterioare: 1936-1940 - Nicolaevca, județul Bălți, 1940-1941 - Duruitoarea, județul Bălți, 1941-1943 - Nicolaevca, raionul Sângerei, 1943-1944 - Mălăești, județul Bălți. În 1944 revine la Duruitoarea, unde va fi paroh al bisericii până în anul 1962, când biserica a fost închisă. A decedat în anul 1973. Părintele Gheorghe Benea a rămas în memoria satului și prin fapta săvârșită  în vara anului 1941, când împreună cu soția preoteasa Liuba au salvat de la moarte 26 de evrei din satul Duruitoarea. Represaliile provocate de acel  tragic eveniment numit în istorie Holocaust i-a adus pe acești oameni nevinovați în satul Văratic, unde  urmau să fie executați, dar preotul  Benea și soția preoteasa Liuba aflând  despre întâmplarea tristă, i-au salvat. Drept recunoștință pentru această faptă unul dintre urmașii celor salvați Efim Roif a colaborat cu autoritățile locale și în curtea bisericii„ Sf.Nicolae” din Văratic a fost înălțat un monument în memoria preotului Gheorghe Benea. Tot de la feciorul lui Șabs Roif unul dintre supraviețuitorii Holocaustului, care până-n 2012 a fost Președintele  Asociației Supraviețuitorilor din Ghetouri și Lagăre de concentrare din Republica Moldova am aflat că prin eforturile lui Șabs Roif Yad Vashem din Ierusalim i-a atribuit pe 22 noiembrie 2003 preotului Gheorghe Benea (post mortem) și Liubei Benea  titlul de ” Drepți între Popoare.”