Horodiște

Satul Horodiște este situat în nord-vestul raionului Rîșcani, pe malul drept al râului Ciuhur, care izvorăşte din împrejurimile  Ocniţei și se varsă în râul Prut. În partea de miază zi a satului pe partea stângă a râului se înalţă nişte stânci pitorești de peste 130 m , numite Holm cu o grotă imensă “Țiglău”,  în care, în zile de urgie, se adăposteau localnicii.

Hramul satului e de Duminica Mare, iar satul este atestat, conform documentelor, la 3 iulie 1429.

Săpăturile arheologice au dovedit că urmele  activității umane de aici au o vechime de peste 70.000 de ani, când oamenii preistorici s-au  stabilit cu traiul  în peștera  de la marginea satului actual. Aici  au fost colectate obiecte şi unelte  din cremene. Stratul de mijloc al grotei  conţine obiecte din cremene datând  din mileniile XII- XI î. Hr.

În perioada neolitică (10.000 -12.000 ani în urmă)  apar  aşezări umane, oamenii stabilindu-se cu traiul în această peşteră.

De la început au fost întemeiate două sate, şi mai târziu încă două. Locuitorii îşi construiau case din nuiele şi lut, se ocupau cu creşterea turmelor de vite, agricultura, practicau diferite meşteşuguri casnice, etc. Dezvoltarea satelor a fost  curmată de un incendiu. Când  Dacia a fost cucerită de Imperiul Roman pe aceste locuri s-au fondat 2 sate, în care locuiau dacii liberi, care  arau si semănau pământul, creşteau vite, aveau legături comerciale cu negustorii din oraşele Imperiului Roman. Aceste sate au fost din nou devastate şi incendiate în urma invaziei Hunilor.  În rezultatul migraţiei au apărut noi  localităţi. Aşezările erau situate de-a lungul râurilor  mici, care formau nişte cuiburi câte 3-5 localităţi. Unul dintre aceste cuiburi era şi satul nostru. Arheologii descriu un bordei de pe teritoriul acestor localităţi, situat la o adâncime de 130 cm de la nivelul solului, având formă dreptunghiulară, orientat pe axa Est - Vest. Pe malul abrupt al râului Ciuhur se află urmele unei cetăţi fortificate cu şanţ şi val de pământ, înălţată în epoca migraţiilor cu destinaţia de a servi drept loc de refugiu în timpul invaziilor inamicilor.  În diferite perioade , prin acest ţinut s-au perindat triburi nomade de păstori, care au lăsat aici 7 movile funerare.

La 3 iunie 1429 într-o carte domnească  de la curtea domnească de la Suceava a lui Alexandru cel Bun se pomeneşte despre o selişte de pe Ciuhur cu denumirea „Horodişte”.                                             

Denumirea satului  provine de la  cuvântul slav „Огородить”  (a îngrădi).   În trecut existau îngrădituri care apărau satul ce era aproape de graniţă. De aici a şi provenit  denumirea satului Horodişte - „Городище” (localitate fortificată).    În 1541, în  cea de-a doua domnie, Petru Rareş,  înscăunat de turci, a dus un şir de războaie şi  a construit marea mănăstire de la  Probolta.  El  dăruia moşii şi sate comandanţilor de oşti şi ostaşilor  viteji „pentru slujbă dreaptă şi credincioasă”.  Într-un document se vorbeşte  că    „Din mila lui Dumnezeu noi, Petru Voievod,  domn al ţării Moldovei… şi  Oprea  Ungureanu ne-a slujit nouă drept şi credincios. De aceea.. noi   dăruim un sat de pe Ciuhur, anume Horodişte, care acel sat …. şi nepoţilor şi strănepoţilor şi întregul lor neam  cine se va alege mai apropiat neclintit niciodată în veci”.

Domnitorul Ieremia Movilă întăreşte la 4 septembrie 1605 Mănăstirii Dragomirna mai multe sate,  inclusiv Horodişte pe Ciuhur...

Epoca Ţaristă

Cu toponimul Basarabia  era numit  Bugeacul , o fâşie restrânsă de la nordul gurilor Dunării, care se află sub dominaţia Otomană. După 1812 teritoriul dintre Prut, Nistru, Dunăre şi Marea Neagră a fost anexat la Rusia. Basarabia a fost împărţită în 8 judeţe.  Judeţele se împărţeau în ocoale. Zeci de mii de ţărani basarabeni, printre care și cei din satul Horodişte gemeau sub jugul colonial. Mulţi basarabeni au fost strămutaţi în Kaukaz și Siberia unde se mai păstrează şi azi sate de moldoveni. Imperiul Rus a avut succese aproape 6 secole de dezbinare şi stăpânire. Guvernul ţarist din frică să nu scape situaţia de sub control a hotărât  să facă reforma  agrară.  Pe atunci în Horodişte locuiau 49 de familii, dintre care 48 au fost împroprietărite cu câte 9,5 desetine de  pământ.

Mai târziu localitatea a cunoscut o ascensiune socială și economică. În sat au existat două mori de apă ce aparțineau lui Nicolae Rosetti Roznovanu și soției sale,  Ecaterina Ghica Roznovanu ( contesa ce a deținut, apoi a vândut moșiile satului Pociumbeni si Druță, boierului Teodor Vârnav, primul memorialist român). Ecaterina Ghica a deținut și conacul din Lipcani, localitate unde a și fost înmormântată, iar biserica din orășel cu parohia Sf. Ecaterina a fost  în cinstea contesei.  Contesa a scris și o plângere în perioada anilor 1860....în care se adresa autorităților județene de a opri defrișarea pădurilor din preajma satului Horodiște.

În 1865 printre dvorenii ruşi ce stăpâneau moşii întinse era şi boierul Gheorghe ( Egor)  Rîşcanu,  ce stăpânea 6000 desetine. El a trăit pe pământurile, unde astăzi este raionul Rîșcani. De aici denumirea raionului Rîşcani.  Lui îi aparţineau localităţile – Rîşcani, Ochiul Alb, Grinăuţi , Brătuşeni,  Druţă , Moşeni şi Horodişte cu 489 de inşi. Gheorghe Rîşcanu  avea o familie cu 4 copii - Alexandru, Jorj, Maria şi Vera.  Guvernul ţarist  pentru a ţine în supunere  populaţia avea dislocate în gubernie mari contingente armate. La Bălţi se cantona „Voznesensky  Polk”. Din Siberia în această unitate militară  a fost repartizat Ivan Dimitrievici Bursky care s-a căsătorit cu Maria fiica lui G. Rîşcanu. Când a măritat-o pe fiică-sa Maria , i-a dat de zestre moşia  Horodişte şi satul cu acelaşi nume. După căsătorie Ivan Bursky, ajutat de socrul său,  trece în rezervă şi îşi consolidează toată activitatea în moşia în care a trăit până în 1922.  Cu trecerea la moşie,  Ivan Burrsky a devenit administrator, dar și  ,,Zemskii nacialnic,,- şef de zemstvă.  Boierul  dăruia vite şi alte cadouri de preţ. În familia boierului s-au născut  doi copii - fiica Cococica şi feciorul  Vladimir. Fiica era bolnavă vicioasă şi a decedat de tânără. Vladimir a fost un băiat deştept,  a studiat peste hotare şi cunoştea 5 limbi. Unii susţin că Vladimir ar fi cunoscut-o pe fiica ţarului Olga  şi chiar ar fi avut intenţii de a se căsători cu ea, însă contuzia, care a avut-o în primul război Mondial, a zădărnicit toate intenţiile.  

Mai târziu Vladimir Bursky  s-a căsătorit cu o femeie care lucra la curtea boierului pe nume Olga. El o dezmerda Olicica. Ei au născut o fetiţă pe  nume Galina şi un băiat pe nume Pachia. Galina s-a căsătorit cu Maluţ al lui Erimia Gurău. În timpul celui de-al doilea răzbpi mondial,   în anul 1944 de-a lungul Prutului  se construiau fortificații. Fetele tinere şi femeile, care aveau numai câte un copil, erau mobilizate şi forţate să sape tranşee. Galina a făcut pneumonie, după care nu şi-a revenit şi a decedat. Pachia născut în 1925, după căsătorie a avut trei fiice: Valentina, Maria  şi Silvia...

 Prin ukazul Ţarului Rus , boierii erau obligaţi să construiască în sate câte o şcoală şi o biserică. În sat se construiește o biserică din nuiele  pe o temelie din piatră.   Acest lăcaş a fost construit  din mijloacele donate de soţii Ivan şi Maria  Bursky. Către anul 1907  a fost aprobat proiectul de construcţie. S-a păstrat planul de amplasare a bisericii şi a cimitirului. Din spusele consătenilor, pe locul Bisericii vechi din lemn , în 1906-1907 s-a construit biserica din piatră, sfinţită la Duminica  Mare în 1914. Ca preot a fost blagoslovit părintele Sordun din Văratic. Alţii însă susţin că primul preot a fost părintele Zorilă din Pociumbeni. În anul 1962 autorităţile locale au pus lacăt la  uşa Bisericii.   După 26 de ani, în 1989 , s-a oficiat prima şlujbă creştinească. De Duminica Mare se sărbătoreşte Hramul Bisericii şi Hramul satului.

Între anii 1901- 1904 a fost construită şcoala  cu două clase primare în care se preda în limba rusă. În 1908 elevii încetaseră să mai frecventeze şcoala, care îşi reia activitatea  în 1910 cu 30 de elevi.

Între anii 1918-1940 se învăţa 4 clase cu predare în limba română. În anul 1948 se învăţau 7 clase , director fiind Mihai Leontev. Între anii 1952- 1961 s-a construit şcoala nouă cu 8 clase. 

1912-1918

Un eveniment care a zguduit omenirea la începutul sec.XX  a fost primul război mondial 1914- 1918. În 1914  Basarabia se afla sub stăpânirea  Rusiei. Bărbaţii din sat au fost mobilizaţi în armata ţaristă. Sub arme au fost chemaţi Vladimir Bursky şi alţii. Unii săteni au fost făcuţi prizonieri  de către nemţi. Vladimir  Bursky a făcut o contuzie în una din lupte şi nu s-a mai întremat. A decedat în timpul foametei în 1946.

Cavoul familiei se află și astăzi pe teritoriul bisericii centenare, unica din regiune ce nu a fost supusă transformărilor sovietice, ci a fost doar închisă, după ce toate femeile, inclusiv cele însărcinate și în brațe cu copii mici s-au aliniat în fața lăcașului în semn de protest pașnic și opunere ca biserica sa devină un simplu depozit. Astăzi mai există beciurile boierești, cavoul, biserica și câteva fotografii.

Ruşii fiind preocupați de problemele lor , acordau mai puţină atenţie coloniilor. Aceasta a favorizat basarabienii să-şi  proclame independenţă,  alegându-şi în anul 1918 primul parlament - Sfatul Ţării. Printre membrii lui, ales pe cale democratică a fost şi Erimia Sofronie, băștinaș din Horodiște. La 27 martie 2018 a fost semnată Declaraţia de Unire cu România. Satul Horodişte a devenit „zemstvă” în judeţul Bălţi.

În anii 1946- 1947 a fost o secetă mare și foame cumplită. Ţâranii au fost impuşi la diverse impozite – postavcă. Cei care nu puteau plăti ,,postavca” au fost deportaţi în Siberia şi Kazahstan. Acuzaţi de neîndeplinire a  obligațiilor de predare a produselor agricole  către stat, au fost deportate 36 de persoane din s. Horodişte. Iar peste doi ani a început colectivizarea forţată. A început  „perioada socialistă”.